cărțile și Cunoașterea

De ce citesc oamenii cărți? Și încă mai precis: de ce citesc oricare carte? Există mai multe categorii de indivizi, dacă este să ne raportăm la dorința de a citi: există indivizi care nu citesc pentru că aceasta înseamnă plictiseală pentru ei (1), indivizi care citesc doar atunci când este necesar și dacă nu ar fi așa, s-ar putea lipsi de acest travaliu (2), indivizi care citesc anumite cărți, în funcție de ceea ce preferă să afle din acea carte (3), indivizi care devorează cărțile, unde aproape că nu contează decât preferința de moment (4) și indivizii care citesc foarte rar o carte sau nu citesc deloc, pentru că dorința de cunoaștere nu mai există, fiind înlocuită de cunoașterea însăși (5). Mă interesează momentan să vorbesc doar despre ultima categorie de oameni din această serie fără o ordine anume.
Fără îndoială că oamenii citesc pentru a afla ceva, acel ceva în căutarea căruia nici ei nu știu că sunt în majoritatea cazurilor. Ceea ce este interesant la categoriile expuse mai sus, așa cum le percep eu, constă în posibilitatea topirii fiecăreia în ultima dintre ele, ca într-un creuzet, fiindcă până la urmă oricare persoană are șansa de a ajunge la o stare desăvârșită a esenței umane, sau mai precis, nimănui nu îi este răpită Cunoașterea adevărată. Asta înseamnă că persoanele aflate deja în ultima categorie s-au poziționat la un moment dat într-una din celelalte, dar atunci ce rost ar mai avea o diferențiere a lor, dacă oricum nu contează? Eu cred că diferența profundă între categorii nu constă în forma revelată, ci în fondul inconștient al dorinței de a citi, astfel determinând distanța dintre această dorință și conștientizarea ei, apoi dintre conștientizare și non-dorința acumulării, adică a Cunoașterii.
Nimic nu vine omului fără efort, acest lucru este sigur, dar nici efortul nu se produce dacă omul nu realizează că trebuie să-l producă pentru a atinge un scop precis, în cazul de față Cunoașterea. Eu pot spune un singur lucru: nu toate cărțile sunt de citit, câteva sunt de studiat și foarte puține de înțeles. Mai rămâne una singură și cea mai importantă...

Alchimia paradoxurilor

Omul a ajuns să definească paradoxul ca fiind coexistența a două idei sau stări sau, folosind un termen generalist, entități ideal-opuse. O ființă nu poate exista în același spațiu-timp în două locuri, un obiect nu poate să înainteze în două sensuri ideal-opuse în același timp, soarele nu poate să răsară și să apună în același timp. Dar aceste exemple nu sunt nicidecum paradoxuri, ci pur și simplu imposibilități.

Dacă urmărim etimologia cuvântului paradox, descoperim că se traduce prin “conform cu ceea ce este dat”, definiție care pentru mine înseamnă demonstrarea validității unui paradox în universul nostru. Mai mult decât atât, cred că paradoxul înseamnă complementaritate între două părți insuficiente pentru sine înseși, dar armonioase prin omogenizarea lor. Paradoxul nu este definiția imposibilului ci aparența sa! Astfel, două elemente aparent imposibil de amestecat, vor crea armonie prin aducerea lor la un numitor comun, adică la esență, iar energia rezultantă va deține în sine posibilitatea de a metamorfoza o stare actuală a lucrurilor la un moment de timp definit.

Plecând de la această ipoteză, omul ar fi atunci cel mai bun exemplu de paradox nerealizat. Unitatea dintre trup, minte/ energia mintală (sau spirit, cum preferă anumite persoane) și energia universală ar fi un proces în două trepte. Prima dintre ele ar presupune omogenizarea elementelor umane – minte și trup – rezultanta însemnând ființa umană superioară. A doua treaptă ar presupune realizarea unității dintre dimenisunea energetică umană și cea universală. Rezultatul final ar fi omul paradoxal!