Alchimia paradoxurilor

Omul a ajuns să definească paradoxul ca fiind coexistența a două idei sau stări sau, folosind un termen generalist, entități ideal-opuse. O ființă nu poate exista în același spațiu-timp în două locuri, un obiect nu poate să înainteze în două sensuri ideal-opuse în același timp, soarele nu poate să răsară și să apună în același timp. Dar aceste exemple nu sunt nicidecum paradoxuri, ci pur și simplu imposibilități.

Dacă urmărim etimologia cuvântului paradox, descoperim că se traduce prin “conform cu ceea ce este dat”, definiție care pentru mine înseamnă demonstrarea validității unui paradox în universul nostru. Mai mult decât atât, cred că paradoxul înseamnă complementaritate între două părți insuficiente pentru sine înseși, dar armonioase prin omogenizarea lor. Paradoxul nu este definiția imposibilului ci aparența sa! Astfel, două elemente aparent imposibil de amestecat, vor crea armonie prin aducerea lor la un numitor comun, adică la esență, iar energia rezultantă va deține în sine posibilitatea de a metamorfoza o stare actuală a lucrurilor la un moment de timp definit.

Plecând de la această ipoteză, omul ar fi atunci cel mai bun exemplu de paradox nerealizat. Unitatea dintre trup, minte/ energia mintală (sau spirit, cum preferă anumite persoane) și energia universală ar fi un proces în două trepte. Prima dintre ele ar presupune omogenizarea elementelor umane – minte și trup – rezultanta însemnând ființa umană superioară. A doua treaptă ar presupune realizarea unității dintre dimenisunea energetică umană și cea universală. Rezultatul final ar fi omul paradoxal!

Creierul Divinităţii

Putem presupune că în imensitatea Universului, noi, oamenii, nu existăm, fiindcă suntem atât de mici! Şi totuşi, iată, suntem aici, respirăm, ne mişcăm, în spaţiul în care suntem posibili. Nimeni nu a dovedit că Universul este infinit, dar supoziţia aceasta există, fiindcă poate nu putem înţelege mărimea extraordinară a lui. Şi dacă Universul ar avea o limită undeva, departe probabil, unde ar fi aceasta este mai puţin important, ci mai degrabă ce se află dincolo de ipotetica margine.
Am auzit şi expresia "omul este un microunivers", ceea ce înseamnă că structura fizicului uman este extraordinară în dimensiunea sa microscopică. Numai dacă ne gândim la întreaga reţea neuronală, ne putem imagina un întreg univers în interiorul creierului nostru, un univers în miniatură pe care îl purtăm cu noi în fiecare zi, oriunde am merge, dar căruia, într-un fel, îi cunoaştem limitele, marginile, sau mai precis contururile care relevă forma fiinţei umane, în totalitatea ei exterioară. Suntem conştienţi de acest lucru, dar nu am putea să fim fără creier şi atunci există o relație deterministă în ambele sensuri.
Să ne imaginăm acum şi deci să presupunem totodată, că Universul este tot un Creier. Noi am fi, astfel, la fel cum sunt neuronii, elemente care determină conştiinţa de sine universală. Noi, oamenii, am exista atunci înăuntrul Creierului Divinităţii, ca o fiinţă trans-dimensională care ne poartă cu ea de-a lungul câmpurilor necunoscutului, printr-o lume la care nu avem acces în această stare şi care probabil se află la limita universului bănuit...