Legea oamenilor

marți, 21 decembrie 2010

Există o lege tacită pe care noi oamenii am creat-o de multă vreme și care astăzi reprezintă fundamentul pe care se construiesc toate credințele noastre, toate tradițiile și întreaga percepție asupra lumii și a realității – legea Binelui și a Răului. Voi scrie inițialele cu litere mari deoarece voi face referire la Bine și la Rău în sens general.

Pe baza acestei legi, într-un fel mai mult sau mai puțin organizat, mai mult sau mai puțin complex, s-au construit culturile lumii, instituțiile publice pe care le avem astăzi și sistemele de conducere ale națiunilor, care să-și exercite puterea asupra acestor instituții, din cele mai vechi timpuri până în prezent, indiferent de cum au evoluat pe parcurs.

Dar ce este această lege a Binelui și Răului? În primul rând este o satisfacție perversă a individului de a pretinde că știe ce înseamnă Bine și ce înseamnă Rău și de a pretinde că discerne între acestea. De la această aroganță au izbucnit multe conflicte nu numai între indivizi, ci și între grupurile mari de oameni, cum ar fi războiul de secole dintre religia islamică și religia creștină, toate războaiele Antichității, când Imperii se nășteau pentru a se nărui și a face loc altora. Întotdeauna Binele și Răul unuia/ unora nu a corespuns cu Binele și Răul altuia/ altora, fiindcă fiecare are propria idee despre acestea, chiar dacă ele se aseamănă de multe ori.

În al doilea rând, legea a căpătat putere și este în continuare întărită de coeziunea dinăuntrul unui grup condus de un anume lider, chiar dacă nu este ales de membrii grupului, ci doar prin prestanța și carisma sa fiind recunoscut cu atare statut interior. Liderul este cel care converge fiecare din ideile de Rău și Bine ale membrilor într-o lege comună care ajunge să-i guverneze pe toți și să-i împuternicească prin valorarea pe care o capătă în timp și anume, aceea de credință. Ajungem astfel la punctul trei, la credința particulară în Bine și Rău, fie aparținând unei persoane, fie unui grup. Câte religii, câte secte, câte tradiții, câte partide politice și câte învățături, atâtea definiții ale Binelui și Răului, ceea ce ne introduce către partea mai filozofică a temei în curs. Aceste concepte adânc înrădăcinate în mintea omului nu sunt decât delimitatori ai timpului care ne determină, iar în afara timpului, Binele și Răul nu există. Cred că evoluția spirituală umană nu presupune să ajungem la Binele Suprem sau să ne scuturăm de tot Răul, ci mai degrabă să transcendem aceste concepții, la fel cum în teologia mistică apofatică se vorbește despre atribuțiile negative despre Dumnezeu, culminând cu cea mai importantă, că Dumnezeu nu este nici bun, nici rău și “împachetându-le” pe toate cu explicația: fiindcă Dumnezeu este deasupra acestora.

Credința particulară în Bine și Rău este necesară până la momentul când omul are posibilitatea să conștientizeze că aceste idei sunt perisabile, iar dezvoltarea sa personală se agață doar de transcenderea simțului comun despre lume. Cât timp omul încă gustă din mărul copacului Binelui și Răului, el rămâne în continuare mai prejos de Adevăr, dedesubtul timpului uman, ori pentru a evolua este necesară învingerea timpului.

cărțile și Cunoașterea

joi, 18 noiembrie 2010

De ce citesc oamenii cărți? Și încă mai precis: de ce citesc oricare carte? Există mai multe categorii de indivizi, dacă este să ne raportăm la dorința de a citi: există indivizi care nu citesc pentru că aceasta înseamnă plictiseală pentru ei (1), indivizi care citesc doar atunci când este necesar și dacă nu ar fi așa, s-ar putea lipsi de acest travaliu (2), indivizi care citesc anumite cărți, în funcție de ceea ce preferă să afle din acea carte (3), indivizi care devorează cărțile, unde aproape că nu contează decât preferința de moment (4) și indivizii care citesc foarte rar o carte sau nu citesc deloc, pentru că dorința de cunoaștere nu mai există, fiind înlocuită de cunoașterea însăși (5). Mă interesează momentan să vorbesc doar despre ultima categorie de oameni din această serie fără o ordine anume.
Fără îndoială că oamenii citesc pentru a afla ceva, acel ceva în căutarea căruia nici ei nu știu că sunt în majoritatea cazurilor. Ceea ce este interesant la categoriile expuse mai sus, așa cum le percep eu, constă în posibilitatea topirii fiecăreia în ultima dintre ele, ca într-un creuzet, fiindcă până la urmă oricare persoană are șansa de a ajunge la o stare desăvârșită a esenței umane, sau mai precis, nimănui nu îi este răpită Cunoașterea adevărată. Asta înseamnă că persoanele aflate deja în ultima categorie s-au poziționat la un moment dat într-una din celelalte, dar atunci ce rost ar mai avea o diferențiere a lor, dacă oricum nu contează? Eu cred că diferența profundă între categorii nu constă în forma revelată, ci în fondul inconștient al dorinței de a citi, astfel determinând distanța dintre această dorință și conștientizarea ei, apoi dintre conștientizare și non-dorința acumulării, adică a Cunoașterii.
Nimic nu vine omului fără efort, acest lucru este sigur, dar nici efortul nu se produce dacă omul nu realizează că trebuie să-l producă pentru a atinge un scop precis, în cazul de față Cunoașterea. Eu pot spune un singur lucru: nu toate cărțile sunt de citit, câteva sunt de studiat și foarte puține de înțeles. Mai rămâne una singură și cea mai importantă...

Alchimia paradoxurilor

luni, 1 noiembrie 2010

Omul a ajuns să definească paradoxul ca fiind coexistența a două idei sau stări sau, folosind un termen generalist, entități ideal-opuse. O ființă nu poate exista în același spațiu-timp în două locuri, un obiect nu poate să înainteze în două sensuri ideal-opuse în același timp, soarele nu poate să răsară și să apună în același timp. Dar aceste exemple nu sunt nicidecum paradoxuri, ci pur și simplu imposibilități.

Dacă urmărim etimologia cuvântului paradox, descoperim că se traduce prin “conform cu ceea ce este dat”, definiție care pentru mine înseamnă demonstrarea validității unui paradox în universul nostru. Mai mult decât atât, cred că paradoxul înseamnă complementaritate între două părți insuficiente pentru sine înseși, dar armonioase prin omogenizarea lor. Paradoxul nu este definiția imposibilului ci aparența sa! Astfel, două elemente aparent imposibil de amestecat, vor crea armonie prin aducerea lor la un numitor comun, adică la esență, iar energia rezultantă va deține în sine posibilitatea de a metamorfoza o stare actuală a lucrurilor la un moment de timp definit.

Plecând de la această ipoteză, omul ar fi atunci cel mai bun exemplu de paradox nerealizat. Unitatea dintre trup, minte/ energia mintală (sau spirit, cum preferă anumite persoane) și energia universală ar fi un proces în două trepte. Prima dintre ele ar presupune omogenizarea elementelor umane – minte și trup – rezultanta însemnând ființa umană superioară. A doua treaptă ar presupune realizarea unității dintre dimenisunea energetică umană și cea universală. Rezultatul final ar fi omul paradoxal!