Există o lege tacită pe care noi oamenii am creat-o de multă vreme și care astăzi reprezintă fundamentul pe care se construiesc toate credințele noastre, toate tradițiile și întreaga percepție asupra lumii și a realității – legea Binelui și a Răului. Voi scrie inițialele cu litere mari deoarece voi face referire la Bine și la Rău în sens general.
Pe baza acestei legi, într-un fel mai mult sau mai puțin organizat, mai mult sau mai puțin complex, s-au construit culturile lumii, instituțiile publice pe care le avem astăzi și sistemele de conducere ale națiunilor, care să-și exercite puterea asupra acestor instituții, din cele mai vechi timpuri până în prezent, indiferent de cum au evoluat pe parcurs.
Dar ce este această lege a Binelui și Răului? În primul rând este o satisfacție perversă a individului de a pretinde că știe ce înseamnă Bine și ce înseamnă Rău și de a pretinde că discerne între acestea. De la această aroganță au izbucnit multe conflicte nu numai între indivizi, ci și între grupurile mari de oameni, cum ar fi războiul de secole dintre religia islamică și religia creștină, toate războaiele Antichității, când Imperii se nășteau pentru a se nărui și a face loc altora. Întotdeauna Binele și Răul unuia/ unora nu a corespuns cu Binele și Răul altuia/ altora, fiindcă fiecare are propria idee despre acestea, chiar dacă ele se aseamănă de multe ori.
În al doilea rând, legea a căpătat putere și este în continuare întărită de coeziunea dinăuntrul unui grup condus de un anume lider, chiar dacă nu este ales de membrii grupului, ci doar prin prestanța și carisma sa fiind recunoscut cu atare statut interior. Liderul este cel care converge fiecare din ideile de Rău și Bine ale membrilor într-o lege comună care ajunge să-i guverneze pe toți și să-i împuternicească prin valorarea pe care o capătă în timp și anume, aceea de credință. Ajungem astfel la punctul trei, la credința particulară în Bine și Rău, fie aparținând unei persoane, fie unui grup. Câte religii, câte secte, câte tradiții, câte partide politice și câte învățături, atâtea definiții ale Binelui și Răului, ceea ce ne introduce către partea mai filozofică a temei în curs. Aceste concepte adânc înrădăcinate în mintea omului nu sunt decât delimitatori ai timpului care ne determină, iar în afara timpului, Binele și Răul nu există. Cred că evoluția spirituală umană nu presupune să ajungem la Binele Suprem sau să ne scuturăm de tot Răul, ci mai degrabă să transcendem aceste concepții, la fel cum în teologia mistică apofatică se vorbește despre atribuțiile negative despre Dumnezeu, culminând cu cea mai importantă, că Dumnezeu nu este nici bun, nici rău și “împachetându-le” pe toate cu explicația: fiindcă Dumnezeu este deasupra acestora.
Credința particulară în Bine și Rău este necesară până la momentul când omul are posibilitatea să conștientizeze că aceste idei sunt perisabile, iar dezvoltarea sa personală se agață doar de transcenderea simțului comun despre lume. Cât timp omul încă gustă din mărul copacului Binelui și Răului, el rămâne în continuare mai prejos de Adevăr, dedesubtul timpului uman, ori pentru a evolua este necesară învingerea timpului.
