Omul a ajuns să definească paradoxul ca fiind coexistența a două idei sau stări sau, folosind un termen generalist, entități ideal-opuse. O ființă nu poate exista în același spațiu-timp în două locuri, un obiect nu poate să înainteze în două sensuri ideal-opuse în același timp, soarele nu poate să răsară și să apună în același timp. Dar aceste exemple nu sunt nicidecum paradoxuri, ci pur și simplu imposibilități.
Dacă urmărim etimologia cuvântului paradox, descoperim că se traduce prin “conform cu ceea ce este dat”, definiție care pentru mine înseamnă demonstrarea validității unui paradox în universul nostru. Mai mult decât atât, cred că paradoxul înseamnă complementaritate între două părți insuficiente pentru sine înseși, dar armonioase prin omogenizarea lor. Paradoxul nu este definiția imposibilului ci aparența sa! Astfel, două elemente aparent imposibil de amestecat, vor crea armonie prin aducerea lor la un numitor comun, adică la esență, iar energia rezultantă va deține în sine posibilitatea de a metamorfoza o stare actuală a lucrurilor la un moment de timp definit.
Plecând de la această ipoteză, omul ar fi atunci cel mai bun exemplu de paradox nerealizat. Unitatea dintre trup, minte/ energia mintală (sau spirit, cum preferă anumite persoane) și energia universală ar fi un proces în două trepte. Prima dintre ele ar presupune omogenizarea elementelor umane – minte și trup – rezultanta însemnând ființa umană superioară. A doua treaptă ar presupune realizarea unității dintre dimenisunea energetică umană și cea universală. Rezultatul final ar fi omul paradoxal!
3 comentarii:
Este acea dualitate prezenta oriunde in univrers,sunt parti ale aceluasi intreg dar cu polaritati diferite.
Este drama universului(iubirea imposibila a universului,poezia lui de dragoste) doua parti ce-si doresc enorm de mult sa fie impreuna ,dar cu cat incearca sa se aproprie mai mult cu atat se indeparteaza mai mult.
Este oare dualitatea ceva ce omul a definit a fi atare concept? Nu cred că există o dramă a universului, ci mai precis o dramă a omului proiectată asupra a tot ceea ce îl înconjoară. În concepția umană, binele și răul sunt polarități care constituie un perfect exemplu de ceea ce se crede a fi paradox. Dar dacă binele și răul nu sunt atât de despărțite totuși? Dacă omul, divizat interior, le-a văzut astfel și le-a numit în conformitate cu ceea ce a văzut?
Trimiteți un comentariu