Necunoscuții

Cunoașterea umană, cel puțin cea oficială, a avut un drum sinuos de-a lungul veacurilor omenirii. Mi se pare cel puţin ciudat că în atât de mult timp, noi, oamenii, am descoperit atât de puţin totuşi. Şi când spun acest lucru, nu mă refer doar la tehnică, ci la un Întreg, la o Totalitate la care am impresia eu că ar fi trebuit să ajungem de mai demult. Această Totalitate cuprinde inclusiv evoluţia psihologică a omului, în aceeaşi măsură, sau poate într-o măsură mai mare decât evoluția tehnologică. Știința sau acea parte a ei care astăzi lipsește, sau de care în prezent este nevoie atât de mult, cred eu că a fost ocultată de timpuriu, din motive mai mult sau mai puțin bănuite, mai mult sau mai puțin utile. Plec de la presupunerea că odată, în vremuri antice, oameni de o anumită calitate, care dețineau o impresionantă cunoaștere în varii domenii, au văzut că semenii lor sunt prea slabi, prea cruzi, prea întunecați la minte pentru a merita cunoștințele pe care ei le dețineau, darămite pentru a le folosi. Și atunci au ascuns aceste cunoștințe pentru o vreme când omenirea va fi pregătită pentru ele, pentru un timp când esența sau energia umană globală va însuși caracteristici de o valoare superioară. Această evoluție a oamenilor, din punct de vedere psihologic, nu s-a întâmplat în mod ordonat și întru Întreg, ci doar câteva persoane, de-a lungul istoriei au reușit să “crească”, să se dezvolte corespunzător. Acei Necunoscuți, care dețineau o cunoaștere impresionantă a realității și a legăturilor dintre lucruri, cred eu că există și astăzi, transmițând poate, urmașilor demni ai lor, Secretul și într-un fel sau altul așteaptă momentul potrivit pentru a oferi din darul acesta. Poate momentul este mai aproape decât credem…

Creierul Divinităţii

Putem presupune că în imensitatea Universului, noi, oamenii, nu existăm, fiindcă suntem atât de mici! Şi totuşi, iată, suntem aici, respirăm, ne mişcăm, în spaţiul în care suntem posibili. Nimeni nu a dovedit că Universul este infinit, dar supoziţia aceasta există, fiindcă poate nu putem înţelege mărimea extraordinară a lui. Şi dacă Universul ar avea o limită undeva, departe probabil, unde ar fi aceasta este mai puţin important, ci mai degrabă ce se află dincolo de ipotetica margine.
Am auzit şi expresia "omul este un microunivers", ceea ce înseamnă că structura fizicului uman este extraordinară în dimensiunea sa microscopică. Numai dacă ne gândim la întreaga reţea neuronală, ne putem imagina un întreg univers în interiorul creierului nostru, un univers în miniatură pe care îl purtăm cu noi în fiecare zi, oriunde am merge, dar căruia, într-un fel, îi cunoaştem limitele, marginile, sau mai precis contururile care relevă forma fiinţei umane, în totalitatea ei exterioară. Suntem conştienţi de acest lucru, dar nu am putea să fim fără creier şi atunci există o relație deterministă în ambele sensuri.
Să ne imaginăm acum şi deci să presupunem totodată, că Universul este tot un Creier. Noi am fi, astfel, la fel cum sunt neuronii, elemente care determină conştiinţa de sine universală. Noi, oamenii, am exista atunci înăuntrul Creierului Divinităţii, ca o fiinţă trans-dimensională care ne poartă cu ea de-a lungul câmpurilor necunoscutului, printr-o lume la care nu avem acces în această stare şi care probabil se află la limita universului bănuit...

Energie

Totul este energie!
A fost vehiculată expresia aceasta de prea multe ori pentru a mai rămâne în conştiinţa unora drept ceva de luat în seamă în mod real. Dar cred, într-adevăr, că peste tot şi în orice există energie, diferenţiată, desigur, dar fără îndoială că este acolo, într-un obiect oarecare, într-un copac, într-un fir de iarbă, într-o pasăre, în omul însuşi. Şi prin această energie, ca plafon fundamental a toate cele ce sunt, noi, ca fiinţe umane suntem legaţi de natura înconjurătoare, de univers în sine. Suntem încătuşaţi în formele cele mai banale ale energiei universale, numită materie şi conturând un corp fizic, dar esenţa noastră este una fin-energetică şi prin această esenţă, superioară celorlalte (obiecte, natură) suntem legaţi unii de alţii ca într-un singur organism cu o minte colectivă, globală. Inteligenţa, nu aşa cum o înţeleg teoriile cele mai "brave", ci aceea adevărată, aceea care reprezintă omogenitatea dintre raţiune şi sentiment, izvorăşte din această substanţă esenţială, pe care defapt, o numim banal energie. Universul întreg este inteligenţă, energie, esenţă, iar noi facem parte din el, ca exponenţi. Astfel, conştientizând profund acest fapt, putem accede la nivelul fundamental al realităţii, care este unul energetic, realizând că defapt nu suntem indivizi, ci... Umanitate.