Creierul Divinităţii

luni, 20 septembrie 2010

Putem presupune că în imensitatea Universului, noi, oamenii, nu existăm, fiindcă suntem atât de mici! Şi totuşi, iată, suntem aici, respirăm, ne mişcăm, în spaţiul în care suntem posibili. Nimeni nu a dovedit că Universul este infinit, dar supoziţia aceasta există, fiindcă poate nu putem înţelege mărimea extraordinară a lui. Şi dacă Universul ar avea o limită undeva, departe probabil, unde ar fi aceasta este mai puţin important, ci mai degrabă ce se află dincolo de ipotetica margine.
Am auzit şi expresia "omul este un microunivers", ceea ce înseamnă că structura fizicului uman este extraordinară în dimensiunea sa microscopică. Numai dacă ne gândim la întreaga reţea neuronală, ne putem imagina un întreg univers în interiorul creierului nostru, un univers în miniatură pe care îl purtăm cu noi în fiecare zi, oriunde am merge, dar căruia, într-un fel, îi cunoaştem limitele, marginile, sau mai precis contururile care relevă forma fiinţei umane, în totalitatea ei exterioară. Suntem conştienţi de acest lucru, dar nu am putea să fim fără creier şi atunci există o relație deterministă în ambele sensuri.
Să ne imaginăm acum şi deci să presupunem totodată, că Universul este tot un Creier. Noi am fi, astfel, la fel cum sunt neuronii, elemente care determină conştiinţa de sine universală. Noi, oamenii, am exista atunci înăuntrul Creierului Divinităţii, ca o fiinţă trans-dimensională care ne poartă cu ea de-a lungul câmpurilor necunoscutului, printr-o lume la care nu avem acces în această stare şi care probabil se află la limita universului bănuit...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu