Legea oamenilor

Există o lege tacită pe care noi oamenii am creat-o de multă vreme și care astăzi reprezintă fundamentul pe care se construiesc toate credințele noastre, toate tradițiile și întreaga percepție asupra lumii și a realității – legea Binelui și a Răului. Voi scrie inițialele cu litere mari deoarece voi face referire la Bine și la Rău în sens general.

Pe baza acestei legi, într-un fel mai mult sau mai puțin organizat, mai mult sau mai puțin complex, s-au construit culturile lumii, instituțiile publice pe care le avem astăzi și sistemele de conducere ale națiunilor, care să-și exercite puterea asupra acestor instituții, din cele mai vechi timpuri până în prezent, indiferent de cum au evoluat pe parcurs.

Dar ce este această lege a Binelui și Răului? În primul rând este o satisfacție perversă a individului de a pretinde că știe ce înseamnă Bine și ce înseamnă Rău și de a pretinde că discerne între acestea. De la această aroganță au izbucnit multe conflicte nu numai între indivizi, ci și între grupurile mari de oameni, cum ar fi războiul de secole dintre religia islamică și religia creștină, toate războaiele Antichității, când Imperii se nășteau pentru a se nărui și a face loc altora. Întotdeauna Binele și Răul unuia/ unora nu a corespuns cu Binele și Răul altuia/ altora, fiindcă fiecare are propria idee despre acestea, chiar dacă ele se aseamănă de multe ori.

În al doilea rând, legea a căpătat putere și este în continuare întărită de coeziunea dinăuntrul unui grup condus de un anume lider, chiar dacă nu este ales de membrii grupului, ci doar prin prestanța și carisma sa fiind recunoscut cu atare statut interior. Liderul este cel care converge fiecare din ideile de Rău și Bine ale membrilor într-o lege comună care ajunge să-i guverneze pe toți și să-i împuternicească prin valorarea pe care o capătă în timp și anume, aceea de credință. Ajungem astfel la punctul trei, la credința particulară în Bine și Rău, fie aparținând unei persoane, fie unui grup. Câte religii, câte secte, câte tradiții, câte partide politice și câte învățături, atâtea definiții ale Binelui și Răului, ceea ce ne introduce către partea mai filozofică a temei în curs. Aceste concepte adânc înrădăcinate în mintea omului nu sunt decât delimitatori ai timpului care ne determină, iar în afara timpului, Binele și Răul nu există. Cred că evoluția spirituală umană nu presupune să ajungem la Binele Suprem sau să ne scuturăm de tot Răul, ci mai degrabă să transcendem aceste concepții, la fel cum în teologia mistică apofatică se vorbește despre atribuțiile negative despre Dumnezeu, culminând cu cea mai importantă, că Dumnezeu nu este nici bun, nici rău și “împachetându-le” pe toate cu explicația: fiindcă Dumnezeu este deasupra acestora.

Credința particulară în Bine și Rău este necesară până la momentul când omul are posibilitatea să conștientizeze că aceste idei sunt perisabile, iar dezvoltarea sa personală se agață doar de transcenderea simțului comun despre lume. Cât timp omul încă gustă din mărul copacului Binelui și Răului, el rămâne în continuare mai prejos de Adevăr, dedesubtul timpului uman, ori pentru a evolua este necesară învingerea timpului.

cărțile și Cunoașterea

De ce citesc oamenii cărți? Și încă mai precis: de ce citesc oricare carte? Există mai multe categorii de indivizi, dacă este să ne raportăm la dorința de a citi: există indivizi care nu citesc pentru că aceasta înseamnă plictiseală pentru ei (1), indivizi care citesc doar atunci când este necesar și dacă nu ar fi așa, s-ar putea lipsi de acest travaliu (2), indivizi care citesc anumite cărți, în funcție de ceea ce preferă să afle din acea carte (3), indivizi care devorează cărțile, unde aproape că nu contează decât preferința de moment (4) și indivizii care citesc foarte rar o carte sau nu citesc deloc, pentru că dorința de cunoaștere nu mai există, fiind înlocuită de cunoașterea însăși (5). Mă interesează momentan să vorbesc doar despre ultima categorie de oameni din această serie fără o ordine anume.
Fără îndoială că oamenii citesc pentru a afla ceva, acel ceva în căutarea căruia nici ei nu știu că sunt în majoritatea cazurilor. Ceea ce este interesant la categoriile expuse mai sus, așa cum le percep eu, constă în posibilitatea topirii fiecăreia în ultima dintre ele, ca într-un creuzet, fiindcă până la urmă oricare persoană are șansa de a ajunge la o stare desăvârșită a esenței umane, sau mai precis, nimănui nu îi este răpită Cunoașterea adevărată. Asta înseamnă că persoanele aflate deja în ultima categorie s-au poziționat la un moment dat într-una din celelalte, dar atunci ce rost ar mai avea o diferențiere a lor, dacă oricum nu contează? Eu cred că diferența profundă între categorii nu constă în forma revelată, ci în fondul inconștient al dorinței de a citi, astfel determinând distanța dintre această dorință și conștientizarea ei, apoi dintre conștientizare și non-dorința acumulării, adică a Cunoașterii.
Nimic nu vine omului fără efort, acest lucru este sigur, dar nici efortul nu se produce dacă omul nu realizează că trebuie să-l producă pentru a atinge un scop precis, în cazul de față Cunoașterea. Eu pot spune un singur lucru: nu toate cărțile sunt de citit, câteva sunt de studiat și foarte puține de înțeles. Mai rămâne una singură și cea mai importantă...

Alchimia paradoxurilor

Omul a ajuns să definească paradoxul ca fiind coexistența a două idei sau stări sau, folosind un termen generalist, entități ideal-opuse. O ființă nu poate exista în același spațiu-timp în două locuri, un obiect nu poate să înainteze în două sensuri ideal-opuse în același timp, soarele nu poate să răsară și să apună în același timp. Dar aceste exemple nu sunt nicidecum paradoxuri, ci pur și simplu imposibilități.

Dacă urmărim etimologia cuvântului paradox, descoperim că se traduce prin “conform cu ceea ce este dat”, definiție care pentru mine înseamnă demonstrarea validității unui paradox în universul nostru. Mai mult decât atât, cred că paradoxul înseamnă complementaritate între două părți insuficiente pentru sine înseși, dar armonioase prin omogenizarea lor. Paradoxul nu este definiția imposibilului ci aparența sa! Astfel, două elemente aparent imposibil de amestecat, vor crea armonie prin aducerea lor la un numitor comun, adică la esență, iar energia rezultantă va deține în sine posibilitatea de a metamorfoza o stare actuală a lucrurilor la un moment de timp definit.

Plecând de la această ipoteză, omul ar fi atunci cel mai bun exemplu de paradox nerealizat. Unitatea dintre trup, minte/ energia mintală (sau spirit, cum preferă anumite persoane) și energia universală ar fi un proces în două trepte. Prima dintre ele ar presupune omogenizarea elementelor umane – minte și trup – rezultanta însemnând ființa umană superioară. A doua treaptă ar presupune realizarea unității dintre dimenisunea energetică umană și cea universală. Rezultatul final ar fi omul paradoxal!

Necunoscuții

Cunoașterea umană, cel puțin cea oficială, a avut un drum sinuos de-a lungul veacurilor omenirii. Mi se pare cel puţin ciudat că în atât de mult timp, noi, oamenii, am descoperit atât de puţin totuşi. Şi când spun acest lucru, nu mă refer doar la tehnică, ci la un Întreg, la o Totalitate la care am impresia eu că ar fi trebuit să ajungem de mai demult. Această Totalitate cuprinde inclusiv evoluţia psihologică a omului, în aceeaşi măsură, sau poate într-o măsură mai mare decât evoluția tehnologică. Știința sau acea parte a ei care astăzi lipsește, sau de care în prezent este nevoie atât de mult, cred eu că a fost ocultată de timpuriu, din motive mai mult sau mai puțin bănuite, mai mult sau mai puțin utile. Plec de la presupunerea că odată, în vremuri antice, oameni de o anumită calitate, care dețineau o impresionantă cunoaștere în varii domenii, au văzut că semenii lor sunt prea slabi, prea cruzi, prea întunecați la minte pentru a merita cunoștințele pe care ei le dețineau, darămite pentru a le folosi. Și atunci au ascuns aceste cunoștințe pentru o vreme când omenirea va fi pregătită pentru ele, pentru un timp când esența sau energia umană globală va însuși caracteristici de o valoare superioară. Această evoluție a oamenilor, din punct de vedere psihologic, nu s-a întâmplat în mod ordonat și întru Întreg, ci doar câteva persoane, de-a lungul istoriei au reușit să “crească”, să se dezvolte corespunzător. Acei Necunoscuți, care dețineau o cunoaștere impresionantă a realității și a legăturilor dintre lucruri, cred eu că există și astăzi, transmițând poate, urmașilor demni ai lor, Secretul și într-un fel sau altul așteaptă momentul potrivit pentru a oferi din darul acesta. Poate momentul este mai aproape decât credem…

Creierul Divinităţii

Putem presupune că în imensitatea Universului, noi, oamenii, nu existăm, fiindcă suntem atât de mici! Şi totuşi, iată, suntem aici, respirăm, ne mişcăm, în spaţiul în care suntem posibili. Nimeni nu a dovedit că Universul este infinit, dar supoziţia aceasta există, fiindcă poate nu putem înţelege mărimea extraordinară a lui. Şi dacă Universul ar avea o limită undeva, departe probabil, unde ar fi aceasta este mai puţin important, ci mai degrabă ce se află dincolo de ipotetica margine.
Am auzit şi expresia "omul este un microunivers", ceea ce înseamnă că structura fizicului uman este extraordinară în dimensiunea sa microscopică. Numai dacă ne gândim la întreaga reţea neuronală, ne putem imagina un întreg univers în interiorul creierului nostru, un univers în miniatură pe care îl purtăm cu noi în fiecare zi, oriunde am merge, dar căruia, într-un fel, îi cunoaştem limitele, marginile, sau mai precis contururile care relevă forma fiinţei umane, în totalitatea ei exterioară. Suntem conştienţi de acest lucru, dar nu am putea să fim fără creier şi atunci există o relație deterministă în ambele sensuri.
Să ne imaginăm acum şi deci să presupunem totodată, că Universul este tot un Creier. Noi am fi, astfel, la fel cum sunt neuronii, elemente care determină conştiinţa de sine universală. Noi, oamenii, am exista atunci înăuntrul Creierului Divinităţii, ca o fiinţă trans-dimensională care ne poartă cu ea de-a lungul câmpurilor necunoscutului, printr-o lume la care nu avem acces în această stare şi care probabil se află la limita universului bănuit...

Energie

Totul este energie!
A fost vehiculată expresia aceasta de prea multe ori pentru a mai rămâne în conştiinţa unora drept ceva de luat în seamă în mod real. Dar cred, într-adevăr, că peste tot şi în orice există energie, diferenţiată, desigur, dar fără îndoială că este acolo, într-un obiect oarecare, într-un copac, într-un fir de iarbă, într-o pasăre, în omul însuşi. Şi prin această energie, ca plafon fundamental a toate cele ce sunt, noi, ca fiinţe umane suntem legaţi de natura înconjurătoare, de univers în sine. Suntem încătuşaţi în formele cele mai banale ale energiei universale, numită materie şi conturând un corp fizic, dar esenţa noastră este una fin-energetică şi prin această esenţă, superioară celorlalte (obiecte, natură) suntem legaţi unii de alţii ca într-un singur organism cu o minte colectivă, globală. Inteligenţa, nu aşa cum o înţeleg teoriile cele mai "brave", ci aceea adevărată, aceea care reprezintă omogenitatea dintre raţiune şi sentiment, izvorăşte din această substanţă esenţială, pe care defapt, o numim banal energie. Universul întreg este inteligenţă, energie, esenţă, iar noi facem parte din el, ca exponenţi. Astfel, conştientizând profund acest fapt, putem accede la nivelul fundamental al realităţii, care este unul energetic, realizând că defapt nu suntem indivizi, ci... Umanitate.

De către popor şi pentru popor (sic!)

În cele mai multe dintre ţările de pe glob domină un sistem democratic, mai mult sau mai puţin capitalist dacă ne referim la nivelul economiei unei ţări anume. Într-un regim democratic, aşa cum am învăţat la şcoală, preşedintele este ales "de către popor şi pentru popor", după cum ne spune un citat celebru. Dar poate că lucrurile nu stau aşa, nu la suprafaţă cel puţin. Ceea ce cred eu este că un preşedinte, de oriunde, serveşte nişte interese foarte precise pentru o grupare anume de putere reală. Sigur, există cărţi (cum ar fi Mecanismul votului, de către Paul Lazarsfeld) care analizează influenţa asupra maselor, dar numai dintr-un punct de vedere ştiinţific, oficial dacă vreţi, fără un substrat pe care eu îl cred foarte probabil.
Un preşedinte este ales să îndeplinească o misiune exactă, indiferent care ar fi aceasta, iar alegerile care îl conduc către funcţia aceasta, "supremă în stat" sunt un paravan necesar, cred eu, pentru a ascunde un sistem foarte complex, atât de influenţă asupra opiniei publice (dincolo de teoriile clasice), cât şi de inserare directă în funcţia de conducător, prin omisiunea ocultată a efectelor directe ale votului. Mai pe scurt spus, preşedintele unei ţări este ales, dar nu de către popor - cel puţin nu în mod amiabil şi 100% transparent - ci mai degrabă de anumite persoane necunoscute de publicul larg, dar cu o mare influenţă în lumea politică. Preşedintele îndeplineşte un scop pentru aceste persoane, apoi (în SUA, în majoritatea cazurilor, în al doilea mandat) este denigrat printr-un scandal public, iar după ce iese din funcţie este reabilitat ori printr-o prezenţă publică agreabilă, ori prin lipsa din spaţiul public. Să luăm un exemplu local:
Băsescu Traian este la al doilea mandat. Aş putea crede că au fost circa 5 milioane de oameni care l-au votat şi cea de-a doua jumătate de alegători care au votat împotrivă, nicio problemă, însă eu mă gândesc mai degrabă că Băsescu Traian avea un singur scop şi anume, acela de a semna acordul care să permită instalarea scutului antirachetă la noi în ţară. Scurt pe 2! Scandalul probabil va urma...

Conspirația trece prin stomac (II)

Dar nu tot ceea ce ajunge în stomac este hrană! Există răceli, boli mai mult sau mai puțin grave, tot felul de afecțiuni care necesită ca omul să înghită medicamente pentru a combate starea de boală. Ajungem astfel la a doua parte a conspirației, despre care vorbeam în articolul anterior. Există cu adevărat o industrie - în adevăratul sens capitalist al cuvântului - farmaceutică, industrie care se dezvoltă pe zi ce trece, producând tot mai multe medicamente pentru diverse boli. Să presupunem, din nou, că acea tagmă de obscurantiști cu puterea de a influența decizii la nivel global, ar stăpâni industria farmaceutică, la fel cum unele corporații stăpânesc industria petrolului. Acum, petrolul este încă o sursă importantă, dar mai ales pentru că servește interesele financiare ale marilor companii. Ce interese ar putea servi industria mondială a medicamentelor? Mai întâi - și continui să menționez că acest articol este doar o speculație - nimeni nu ar fi interesat ca această industrie să descopere leacul multor boli, din motive evident bănești care ar leza puterea financiară a unor companii din domeniu. În al doilea rând, medicamentele, indiferent pentru ce afecțiune au fost inventate, sunt tot un bun mijloc de a stăpâni masele, de a le face mai docile în fața unor influențe obscure, pentru că nimeni dintre noi, oamenii obișnuiți, nu știe defapt ce alte substanțe mai pot exista într-o pastilă; ca un bot pentru calculatoare, menit să se infiltreze în spatele unui fișier obișnuit și să atace din background, fără să poate fi detectat prea ușor.
Asta nu înseamnă că eu nu o să mai apelez la vreun medicament atunci când o să am nevoie, pentru că tot timpul, minciuna se ascunde în spatele unui adevăr, sau mai simplu spus, oricâte efecte perverse nebănuite ar putea avea o pastilă, ea face și ceea ce trebuie să facă, adică să vindece sau să amelioreze stările negative ale unei boli.
Eu tot ce fac este să mă întreb, în stil fortian, dar dacă...?

Conspirația trece prin stomac (I)

Nevoia principală a unei vietăți, fie că vorbim de o plantă, un animal sau un om, este în mod evident aceea de hrană. Dacă pentru natura vegetală și pentru animale lucrurile sunt mai simple, cred eu că pentru om au atins un nivel impresionant, ca urmare a dezvoltării societății umane și astfel și a simțului plăcerii. Se vorbește de mult timp despre o artă culinară, pentru că tot de mult timp, omul a prins această îndeletnicire a ceea ce eu numesc hrănit estetic sau hrană estetică. Există o pleiadă de cărți, reviste, manuale întregi despre arta gătitului și nu spun că acest lucru este unul neapărat rău. Dar de când cu această "știință", noi, oamenii, am întors spatele unor realități ale lumii în care trăim. Nu o să fac aici o poliloghie despre aditivii alimentari, dar, în schimb, am să tratez reversul medaliei dintr-un unghi alternativ.
Să presupunem că există o adunătură de oameni, o tagmă de indivizi cu interese obscure și cu o putere impresionantă de a schimba lucrurile la nivel mondial. Să spunem că acești oameni, perpetuându-se din generație în generație, de-a lungul istoriei au vrut să obțină un singur lucru: puterea de a submina total masele! Toate războaiele care au avut loc le-ar fi predat încă o lecție, toate revoltele maselor la fel, ș.a.m.d. (vezi Sun Tzu, Arta războiului, vezi Gustav Le Bon, Psihologia mulțimilor, vezi Serge Moscovici, Mașina de fabricat zei, etc.). Astăzi, trăim într-o relativă epocă a păcii după mulți specialiști, iar pentru mine, în mod sincer, acest lucru este curios, din mai multe motive pe care le voi dezbate, poate, într-un articol viitor. Această epocă a "păcii" ar putea spune cu totul altceva în afară de faptul că națiunile și guvernele lumii s-au maturizat, ci poate mai degrabă că sunt mai docile. Întorcându-ne astfel la ipoteza tagmei de obscurantiști, să presupunem că într-o zi, să zicem la o ședință, acești indivizi și-au pus următoarea întrebare: "cum am putea Noi să conspirăm cel mai bine acest procedeu de subjugare a mulțimilor?", iar răspunsul ar fi putut veni foarte simplu: HRANA!
Aproape tot ceea ce îngurgităm zi de zi conține faimoasele și infamele E-uri și poate că încă o substanță, două despre care nu am auzit, care pot foarte bine să acționeze asupra creierului, inhibând anumite capacități înnăscute. Apa din hipermarketuri poate la fel, pâine la pungă poate la fel și lista ar putea continua multe zile și multe nopți. Și atunci mă întreb, din pură curiozitate - acest articol fiind mai degrabă o speculație decât o pledoarie pentru o stare de fapt a societății mondiale - dacă tot ceea ce noi băgăm pe gură și trece prin stomac și numim hrană indispensabilă vieții, defapt ne transformă pe zi ce trece în ființe incapabile de o revoltă interioară (nu exterioară!), care să ne trezească dintr-un probabil miraj mondial?

Realitatea are 6,8 miliarde de feţe

Dacă presupunem că nu există o singură dimensiune absolută a realităţii, atunci fiecare individ îşi creează realitatea lui. Şi într-o anumită măsură, această ipoteză este adevărată. Dar aceste realităţi sunt tangenţiale, sau se intersectează în multe puncte, altfel fiecare om ar trăi în lumea lui separată de tot ceea ce există în jur, fără posibilitatea de a relaţiona cu semenii şi mediul înconjurător. Eu cred că adevărat este faptul că fiecare dintre noi avem capacitatea de a oculta o realitate unică, conferindu-i în felul acesta miliarde de feţe, câte una pentru fiecare. Prin a oculta, înţeleg capacitatea şi puterea de a interpreta, transforma intrinsec ceea ce nu putem (încă) primi aşa cum este, în lumina unui adevăr absolut, universal. Cred că fiecare dintre noi proiectăm o imagine a Realităţii care este convenabilă unui anumit nivel al conştiinţei noastre, iar imaginile evoluează odată cu dezvoltarea conştiinţei de sine. Dar mai există şi ceea ce eu numesc conştiinţă umană, o dimensiune globală, trans-empatică, din care facem parte fiecare, fără să ştim (majoritatea) acest lucru. Şi poate că singurul mod prin care putem ajunge la Realitatea Ultimă este să fim complet conştienţi de universalitatea noastră ca fiinţe umane...

Ne-am născut dintr-un vierme?

O știre recentă anunță o descoperire cel puțin interesantă și anume că structura cerebrală a unui anumit vierme de apă este foarte asemănătoare cu aceea a omului. Se mai spune în știrea respectivă că originile creierului omenesc pot fi astfel "trasate cu cel puţin 600 de miloane de ani în urmă, atunci când a trăit strămoşul comun al oamenilor şi al speciei de viermi Platynereis Dumerilii". Strămoșul comun? Adică mergând pe firul teoriei evoluției, da, a existat o "supă primordială" din care a izvorât tot ceea ce există pe această planetă, natură și animale deopotrivă. Dar dacă lucrurile nu ar sta așa? Dacă, plecând de la premisa astronautului antic, despre care voi mai vorbi pe acest blog, noi suntem produsul unei manipulări genetice din partea unei civilizații extraterestre care odată, demult, când Pământul era foarte tânăr, a poposit aici? Și experimentul ar fi putut consta în crearea omului, plecând de la organismul cel mai potrivit a avea o structură cerebrală care apoi ar putea găzdui inteligența. Mai limpede spus, poate omul și viermele descoperit a-i semăna după creier, nu se trag din același strămoș comun, ci, contrar "bunului-simț științific", strămoșul nostru ar fi chiar acest vierme.

Natura comunică

Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva nu doar oamenii comunică? Poate copacii vorbesc la fel de bine între ei, precum o fac oamenii. Sau firele de iarbă, sau feluritele flori, sau apele între ele. Eu cred că natura întreagă este un organism complex care are capacitatea intra-comunicării. Savanții de la Universitatea Washington din Seattle au desfășurat un experiment, în cadrul căruia au ales două grupe de copaci. Una din grupe a fost aleasă ca țintă pentru niște omizi flămânde, iar cealaltă grupă de copaci a fost neatinsă. După o anumită perioadă, copacii infectați au început să emită o substanță - insecticid natural - pentru stârpirea omizilor. După câteva săptămâni, copacii din grupa a doua, cei neinfectați, au început să emită, la rândul lor, substanța naturală defensivă. Savanții au menționat de asemenea că acest tip de comunicare nu are loc prin intermediul rădăcinilor, iar că unii dintre copaci se găseau și la aproximativ 100 de metri îndepărtare. Concluzia experimentului a fost faptul că acești copaci emiteau un soi de feromon, numit etilenă hidrocarbonată. (informații preluate de aici). Curios, nu-i așa? Poate că întreaga noastră planetă, cu noi în ea este un organism inteligent discret. E foarte posibil ca de aceeași conștiință globală, să fim legați și noi și întreaga natură, cumva separați de-alungul mileniilor, iar dacă aceasta ar fi situația, atunci de ce nu putem să auzim copacii vorbind între ei? Noi, ca ființe umane, cred că avem capacitatea să comunicăm între noi, ca parte a aceleași grupe existențiale, dacă pot spune așa. Nici acest lucru nu știm să-l facem, decât poate prea puțini dintre noi și atunci ce pretenții mai avem să auzim natura, să o înțelegem?

Charles Fort şi acest blog

Născut pe 6 August 1874, în Albany, New York, dintr-o familie de imigranți cu rădăcini daneze, Charles Hoy Fort a învățat mai întâi să respingă autoritatea și dogma, ca o consecință firească a relației cu tatăl său, din partea căruia nu primea decât violență. Acest fel de a fi a definit mai târziu o parte semnificativă a caracterului său.
După experiențe grele și tulburătoare, după rătăciri de la un loc de muncă la altul, împreună cu soția sa, Anna, Charles Fort pornește către Londra, unde timp de mai mulți ani este "beneficiarul" Muzeului Britanic, în sensul lărgirii orizontului cunoașterii. Soții Fort se întorc în New York în anul 1929, când încet dar sigur, cariera de scriitor a lui Charles va începe.
O descriere interesantă a acestuia o găsim în cartea "Dimineața magicienilor", scrisă de Jacques Bergier și Louis Pauwels: "...un individ nici tânăr-nici bătrân, care semăna cu o focă timidă (...) Avea niște labe rotunde și grase, burtă și șolduri, era fără gât, cu un craniu mare pe jumătate jumulit, cu un nas larg, asiat, ochelari de fier și mustățile lui Gurdjieff. S-a mai zis că semăna cu un profesor menșevic. Nu ieșea din casă defel, decât ca să se ducă la Biblioteca municipală, unde răsfoia mari cantități de ziare, reviste și anale din toate statele și din toate epocile. În jurul biroului său prevăzut cu un capac cilindric se îngrămădeau cutii goale de pantofi și teancuri de periodice." (Jacques Bergier, Louis Pauwels, Dimineața magicienilor, Ed. Nemira, p. 113).
Charles Fort își completează pe rând cariera scriitoricească, mai întâi cu autobiografia sa, apoi și cu alte lucrări. Theodore Dreiser, redactor la o revistă la care Fort trimitea manuscrise se împrietenește cu acesta și îi recomandă să înceapă lucrarea care avea să-i definească întreaga viață și anume "Cartea celor blestemați".
Iată câteva citate referitoare la felul de a fi al lui Charles Fort și cum lucra acesta:
"În opt ani, foca timidă din Bronx se puse să învețe toate artele și toate științele - născocind încă vreo câteva de capul lui. Apucat de un delir enciclopedic, se înverșunează în această muncă uriașă constând mai puțin în a învăța cât în a conștientiza totalitatea lumii vii." (idem, p. 115). "Își supune întreprinderea unui plan acoperind astronomia, sociologia, psihologia, morfologia, chimia, magnetismul." (idem, p. 116). "Fostul nostru îmbălsămător de fluturi avea oroare de tot ceea ce e fixat, clasat, definit. Știința izolează fenomenele și lucrurile ca să le observe. Marea idee a lui Charles Fort este că nimic nu poate fi izolat. Orice lucru izolat încetează să mai existe. Un fluture pompează o micsandră: e un fluture plus suc de micsandră; e o micsandră minus pofta unui fluture. Orice definiție a unui lucru în sine este un atentat împotriva realității." (idem, p. 118). "Acesta este Charles Hoy Fort, amator de insolit, scrib al miracolelor, angajat într-o formidabilă reflecție asupra reflecției. Căci el atacă însuși structura mentală a omului civilizat. Nu mai e deloc de acord cu motorul în doi timpi ce alimentează raționamentul modern. Doi timpi: da și nu, pozitiv și negativ. Cunoașterea și inteligența modernă se bazează pe această funcționare binară: adevărat, fals, deschis, închis; viu, mort, lichid, solid etc. Ceea ce reclamă Fort împotriva lui Descartes este un punct de vedere asupra generalului de la care plecând, particularul ar putea fi definit în relațiile-i cu el, iar fiecare lucru ar fi perceput ca intermediar al altui lucru. Ce reclamă el este o nouă structură mentală, capabilă de a percepe ca reale stările intermediare dintre da și nu, pozitiv și negativ. Adică un raționament depășind binarul. Un al treilea ochi al inteligenței, oarecum." (idem, pp. 118-119).
Pentru o imagine de ansamblu asupra acestui caracter extraordinar şi asupra vieţii lui Charles Fort, găsiţi mai multe informații aici, sau în cartea "Dimineaţa Magicienilor", sau din alte surse existente.

*

Dar de ce acest blog si care e legătura cu personalitatea lui Charles Fort? În primul rând, acest blog va reflecta o gândire fortiană, în sensul că premisa articolelor va fi insolitul, neobişnuitul, bizarul, ineditul, în general o filosofie existenţială alternativă sau forteană (termen oficial pentru fenomenele "curioase" ale realităţii), dacă o pot numi aşa. Blogul acesta nu îşi face idol din persoana lui Fort, ci mai degrabă se denunţă a urma gândirea atipică, necondiţionată şi întrebătoare a lui Charles Fort. Acest blog va fi o colecţie de articole subiective şi nu are pretenţia de a naşte un curent de gândire, o dogmă sau orice alt fel de teorii. Toate cele ce vor fi scrise vor aparţine în totalitate autorului acestui blog, care nu pretinde a fi specialist în nicun fel de domeniu, ci doar un simplu căutător...

Și dacă m-ați găsit, totul depinde de voi...